De la „Nu pot respira” la Half Ironman”. Povestea Siminei Stan și lupta de 4 ani cu frica de apă

Poate ați urmărit rezultatele din weekend și ați văzut-o pe lista de finisheri de la Ironman 70.3 Turcia și pe colega noastră, Simina Stan, care a trecut linia de finish după 6:16:04. A fost prima ei competiție de Half Ironman, unde a obținut o medalie superbă, un timp solid și o experiență care i-a oferit mare încredere în ceea ce poate să facă în sportul acesta numit triatlon.

În spatele rezultatului se ascunde o poveste pe care puțini o știu. Pentru Simina, cursa din Turcia nu a fost doar o luptă cu distanța sau cu ceasul. A fost punctul culminant al unei lupte de patru ani cu o frică paralizantă: frica de apă.

Am stat de vorbă cu ea pentru a înțelege cum ajungi de la a te gândi la abandon în bazin, la a înota 1.9 km în mare și a trece linia de sosire a unui Half Ironman.

„Frica de eșec era mai puternică decât rațiunea”

Pentru mulți dintre noi, înotul este o provocare tehnică. Pentru Simina, a fost mai mult decât atât, a însemnat o barieră psihologică. Totul a început la sfârșitul anului 2020 cu decizia de a învăța să înoate. Au urmat doi ani de frustrări.

„În 2021 și 2022 am avut două tentative de concurs eșuate, la H3RO și Fără Asfalt,” își amintește Simina. „Am decis că am nevoie de o pauză de la a încerca să concurez și să mă concentrez doar pe antrenamentul din bazin, însă tot mă bântuia gândul abandonului.”

La început, la bazin era „extrem de lentă și foarte tensionată”. Dar frica reală se ascundea în altă parte. Am întrebat-o pe Simina despre rădăcina acestei temeri, iar răspunsul ei a fost de un curaj admirabil:

„Am decis să lucrez și cu un terapeut pentru a înțelege mai bine ce temeri am legate de apă. Terapeutul m-a ajutat să înțeleg că frica mea își are rădăcinile în copilărie, când mi se zicea frecvent să stau departe de apă.

Mai târziu, chiar dacă eram conștientă că neoprenul mă ține la suprafața și că, tehnic, știu să înot, nu simțeam că voi fi capabilă să ajung la prima baliză. Nu îmi găseam respirația. În acel moment renunțam, pur și simplu pentru ca frica de eșec era mai puternică decât rațiunea.”

„Declicul”

Bariera a început să se spargă în 2024. Două lucruri au schimbat totul. Primul a fost conștientizarea din terapie. Al doilea a fost o experiență practică: o ștafetă de 500m, făcută în cadrul unui concurs de înot în ape deschise, AtlantisMan, organizat de Paul Georgescu.

O distanță mică, dar cu o presiune uriașă: responsabilitatea față de o echipă.

„Când am participat la ștafeta din 2024, mi-am imaginat totul ca pe o experiență frumoasă, într-un mediu prietenesc,” explică Simina. „Evident, nu voiam nici să îmi dezamăgesc colegele de echipă, așa că nu aveam altă opțiune decât să intru și să înot cei 500m, ready or not…. :)”

Acela a fost momentul. A reușit. Următorul pas? Un triatlon olimpic la Timișoara în 2025, finalizat cu succes. Gândul la un Half Ironman, care apăruse încă din 2024, începea să prindă contur.

Ziua Cursei. Fără Zid.

Sărim în prezent. Ironman 70.3 Turcia. Provocarea supremă. Cum gestionezi noaptea de dinaintea unui Half Ironman când cea mai mare frică a ta este prima probă?

„Trebuie să recunosc că m-am stresat cu câteva săptămâni înainte, încercând să vizualizez traseul,” spune Simina. „Dar cu o zi înaintea cursei am putut face un swim practice. Așa că noaptea de dinaintea cursei am fost mult mai liniștită, iar în dimineața cursei am privit apa relaxată, pentru că mă simțeam pregătită cu adevărat.”

Când a ieșit din apă după 1.9 km și a alergat spre tranziție, sentimentul a fost copleșitor:

„Am simțit că toate eforturile depuse până atunci au meritat și că acum trebuie să continui cursa, să mă concentrez și la celelalte două probe.”

Și ce cursă a urmat! Majoritatea sportivilor, mai ales la primul Half, se lovesc de un „zid” fizic sau mental. Răspunsul Siminei este definiția unei curse perfect executate:

„Nu m-a surprins niciun zid în timpul celor 6h și 15 minute. Am avut încredere în planul de antrenament și am respectat strategia de cursă discutată dinainte cu antrenorul meu…

Deși nu sunt deloc străină de cursele de anduranță, am ales să nu forțez prea mult. Recunosc totuși că mi-ar fi plăcut să apăs puțin mai tare pedala la bicicletă, dar m-am abținut și am respectat temeinic strategia antrenorului, care este nimeni altul decât Alex Ion.”

Iar când am întrebat-o dacă a existat un moment în care s-a simțit „stoppable” (că nu mai poate), răspunsul a venit prompt:

„M-am simțit cu adevărat Unstoppable la alergare, când am putut accelera pe ultimii 2km.”

Linia de sosire și viitorul

După 6 ore și 16 minute, lupta Siminei s-a încheiat.

„Linia de finish a fost un amestec de satisfacție cu lacrimi de fericire. Am simțit că au meritat toate orele de antrenament de la 7 dimineața și că, evident, îmi doresc mai mult.”

Am întrebat-o ce i-ar spune Simina de azi celei de acum un an, cea căreia îi era teamă să intre în bazin:

„Ceea ce mi s-a repetat de multe ori în jur: când intri în apa trebuie să te concentrezi doar pe înot, pe tehnică… nu te gandi la cât de adâncă e apa.”

A dispărut frica? Nu. Și aici stă marea lecție a Siminei. Frica nu trebuie să dispară, trebuie doar să fie gestionată.

„Teama nu a dispărut complet nici până acum, însă am învățat să o înțeleg mai bine, să o gestionez și să merg mai departe în curse.”

Și merge mai departe. Mult mai departe. Când am întrebat-o ce urmează, răspunsul a venit fără ezitare:

„Da, recunosc că într-un viitor apropiat îmi doresc și un Full.”

Felicitări, Simina!